Sîrghi David-Ștefan
Sistemul politic German
Reconstrucţia statului german a fost un hit la export
Separarea puterilor în stat, drepturile fundamentale şi democraţia au mai primit în rândul lor încă un gardian al societăţii: Curtea Constituţională. Aceasta controlează compatibilitatea fiecărei legi cu legea fundamentală şi ajută orice cetăţean în a-şi apăra drepturile şi libertăţile individuale. Curtea Constituţională germană a fost multă vreme un unicat la nivel mondial şi a fost introdusă după aceea şi în alte state ale lumii.
Mai multe partide forţează compromisuri politice
Conflictele sociale şi mobilizarea populaţiei la alegerile generale federale şi locale revin în sarcina partidelor politice. Două formaţiuni s-au făcut remarcate de-a lungul istoriei postbelice: Uniunea Creştin-Democrată / Creştin-Socială, de orientare conservatoare şi Partidul Popular Socialdemocrat. Există însă şi alte curente politice reprezentate în Parlament: liberalii, ecologiştii şi comuniştii.
"Poporului german" - aceasta este inscripţia de deasupra intrării principale a clădirii Parlamentului (Reichstag). Bundestag şi Bundesrat - două instituţii în slujba cetăţenilor.
Camera inferioară a Parlamentului german (Bundestag) are putere decizională, dezbate şi adoptă legi noi, alege cancelarul şi controlează activitatea guvernului. În plus are datoria de a aproba bugetul de stat pentru anul următor. O dată la patru ani, cetăţenii cu drept de vot sunt chemaţi să aleagă circa 600 de parlamentari.
Lucrul pe comisii
Parlamentarii unui partid formează un grup parlamentar, iar structura grupurilor determină şi ocuparea diferitelor comisii parlamentare, fie ele temporare sau permanente. În comisii se desfăşoară de fapt adevărata muncă parlamentară, acolo având loc cu precădere consultările privind iniţiativele legislative.
Camera inferioară este condusă de Preşedintele Bundestag-ului, care este formal al treilea om în stat, după Preşedintele Republicii, cel al Camerei Superioare (Bundesrat) şi înaintea cancelarului (premier). Preşedintele Bundestag-ului este desemnat de cel mai puternic grup parlamentar, conduce şedinţele şi are grijă ca drepturile de reprezentare a poporului să nu fie încălcate.
Vot în Parlament
Camera superioară a Parlamentului (Bundesrat) este reprezentanţa celor 16 landuri (regiuni administrative ale Germaniei) şi le permite acestora să ia parte la procesul de legiferare la nivel federal. Ea este formată din premierii şi miniştrii tuturor guvernelor regionale. Cu cât populaţia unui land este mai mare, cu atât mai mulţi reprezentanţi are în Bundesrat şi, în consecinţă, cu atât mai multe voturi.
O lege trebuie să treacă de mai multe faze până poate fi aplicată în Germania. Camerele Parlamentului şi guvernul propun iniţiative. Apoi Comisiile elaborează textul. La vot fiecare parlamentar are obligaţia de a asculta de propria conştiinţă şi este eliberat de constrângerea de a vota o anumită linie de partid. Cu toate acestea, deseori se întâlneşte cazul în care parlamentarii votează direcţia impusă de grupul de care aparţin, pentru a rămâne fideli ideologiei formaţiunii şi pentru a demonstra unitate în partid. În teorie această acţiune se numeşte "disciplină de partid" şi se doreşte a nu fi confundată cu "obligaţia de partid", care în mod normal este interzisă de Constituţie. Cine plăteşte se poate implica în procesul decisional.
Bundesrat, Berlin
După votul din Camera Inferioară legile se duc în Camera Superioară (Bundesrat). Acolo se diferenţiază între legi cu drept de veto şi legi care necesită aprobare specială.
Acele iniţiative care presupun finanţare din bugete locale trebuie aprobate şi de Bundesrat. Dacă ele sunt respinse, documentele sunt înaintate unei Comisii de Arbitraj, compusă din câte 16 membri din Bundestag şi Bundesrat. Se elaborează un compromis pe care Camera Inferioară trebuie să îl voteze din nou, urmând a fi aprobat încă o dată de Bundesrat.
La toate celelalte legi, Camera Superioară poate face uz de veto prin votul majorităţii membrilor.
Negru, roşu şi galben a fost multă vreme dictonul culorilor în politica germană. Apoi au apărut purtătorii de verde şi roşu închis. Cu alte cuvinte: realitatea politică se prezintă destul de colorat.
Coaliţia SPD-CDU
De la Konrad Adenauer până la Helmut Kohl şi Angela Merkel: Uniunea Creştin Democrată (CDU)) împreună cu partidul înfrăţit din Bavaria, Uniunea Creştin Socială (CSU) au guvernat cea mai mare parte a istoriei postbelice a Germaniei. Alegătorii au venit cu preponderenţă din rândurile simpatizanţilor catolici ai unei doctrine de centru. Culoarea partidelor: negru. Ceea ce nu denotă nicidecum pesimism - să nu uităm că ambele formaţiuni poartă "creştin" în titulatură. Partidele sunt încadrate la categoria "conservator".
Negru şi conservator
CDU şi CSU au guvernat o mare parte a istoriei postbelice
Conform tradiţiei, idealurile celor două partide sunt determinate de o doctrină profund creştină. Iar în calitate de partide populare caută să găsească o aprobare cât mai largă în rândurile cetăţenilor germani. De obicei au preferat să coalizeze cu Partidul Liberal-Democrat (FDP), dar "la nevoie" se lasă atrase şi în aşa numitele Mari Coaliţii cu Partidul Social-Democrat (SPD). O asemenea coaliţie a existat pentru prima oară în anii 1960 şi acum din nou începând cu 2005.
Roşu şi social-democrat
Printre picături, cei care au avut cel mai des cancelaria în propria ogradă au fost social-democraţii. SPD-ul a nominalizat cancelari precum Willy Brandt, Helmut Schmidt şi, cel mai recent, Gerhard Schröder. Fundalul roşu aprins al siglei partidului îşi are originile în a doua jumătate a secolului al 19-lea odată cu mişcarea muncitorească. Iar SPD a existat, chiar sub acelaşi nume, din timpul Republicii de la Weimar. Ca multe alte partide, el a fost interzis de nazişti, mulţi membri şi simpatizanţi îngroşând rândurile deţinuţilor din lagărele de concentrare. După război, formaţiunea a suferit de pe urma diferitelor disensiuni ideologice, până la "Programul de la Godesberg", când a fost decisă distanţarea de direcţia unei formaţiuni socialiste muncitoreşti şi transformarea într-un partid social-democrat, menit să atragă mai multe voturi. Astăzi, SPD este cel de-al doilea mare partid popular al Germaniei, care militează, în principal, pentru protecţie socială şi drepturile angajaţilor.
Verdele mai la modă decât galbenul
Partidul Liberal-Democrat (FDP), care şi-a ales galbenul drept culoare reprezentativă, şi-a pierdut poziţia de factor decisiv între conservatori şi social-democraţi. Până în 1990, liberalii erau mai mereu "Junior Partner" la fiecare guvernare - de atunci nu prea s-a mai întâmplat. FDP este adeptul doctrinei liberale şi respinge orice amestec prea mare al statului în economie sau alte domenii. Deseori, liberalii sunt avocaţii actorilor economici mici şi mijlocii, dar cu toate acestea nu reuşesc să scape de stigmatul partidului "celor care câştigă mai bine".
Roşu - roşu: pentru mulţi social-democraţi o eliminare
Die Linke, Partidul Stângii
La Berlin, de exemplu, există de ani de zile o coaliţie roşu-roşu, formată de social-democraţi cu Partidul de Stânga. Acesta din urmă, câştigă constant alegători şi de unde mai simplu să-i atragă decât din rândul celor cu orientare de centru-stânga... În interiorul SPD-ului, dezbaterile apropos de poziţia social-democrată faţă de Stânga sunt cât se poate de aprinse.
Problema este la fel de veche precum formarea acestui partid. Ramura din Germania de Est îşi are originile în rămăşiţele Partidului Socialist al Unităţii Germaniei (SED) al fostei RDG. Imediat după căderea Cortinei de Fier, membrii SED au format Partidul Socialismului Democratic (PDS). Ramura vestică este o aripă desprinsă din SPD, "Alternativa pentru Dreptate Socială" (WASG). Între timp, PDS şi WASG s-au unit sub cupola Partidului de Stânga, care dă de înţeles că înţelege nevoile omului de rând.
Extremişti de dreapta în politica germană
Extrema dreaptă a avut darul de a atrage mereu atenţia pe scena politică. Cel mai de marcă exponent al mişcării este Partidul Naţional-Democratic al Germaniei (NPD), care a reuşit în repetate rânduri să treacă de pragul minim de 5% necesar reprezentării în parlamentele regionale. Toate tentativele de a interzice formaţiunea au eşuat până în prezent, datorită unor vicii de procedură.
Centrul puterii se găseşte într-o maşină de spălat. Aşa numesc locuitorii Berlinului, clădirea guvernului (Kanzleramt).
Conform Constituţiei, cancelarul Republicii Federale Germania nu este decât cel de-al
patrulea om în stat. Preşedintele ţării şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului
(Bundesrat şi Bundestag) au, formal, mai multe drepturi decât cancelarul (şeful guvernului). Dar, practic, şeful guvernului este cel mai puternic om politic din Germania. În fruntea actualului executiv de la Berlin se află doamna Angela Merkel.
Cancelarul este ales cu majoritate absolută în Bundestag (Camera Inferioară a Parlamentului) pentru un mandat de 4 ani. Desemnat în funcţia de şef al guvernului este candidatul celei mai puternice fracţiuni din Bundestag. Cancelarul deţine aşa-numita "Richtlinienkompetenz"; adică dictează atât coordonatele politicii interne cât şi externe. De regulă, cancelarul poartă negocieri şi încheie alianţe cu alte formaţiuni parlamentare pentru a asigura guvernului său majoritatea necesară pentru proiectele legislative. În mod tradiţional, coaliţiile de guvernământ din Germania sunt formate din două partide diferite.
Angela Merkel (CDU), primul cancelar de sex feminin din istoria Germaniei
Ce resorturi, ce miniştri?
Odată găsiţi partenerii de coaliţie, cancelarul trece la formarea cabinetului. Şeful guvernului decide asupra numărului de resorturi ministeriale. Printre cele mai importante portofolii se numără economia, justiţia, afaceri interne şi externe, finanţe, apărare, transporturi, familie şi sănătate.
Cancelarul îi propune preşedintelui miniştrii desemnaţi. Acesta din urmă îi învesteşte în funcţie pentru un mandat de 4 ani. În plus, preşedintelui îi revine obligaţia de a propune un nou candidat la funcţia de cancelar atunci când mandatul predecesorului se apropie de sfârşit. Camera Inferioară a Parlamentului (Bundestag) îl confirmă în funcţie pe noul şef al guvernului, cel mai adesea după ce acesta a finalizat împărţirea portofoliilor ministeriale.
În comparaţie cu şefii altor state, preşedintele Germaniei are puţine posibilităţi de a determina cursul politicii ţării.
Horst Köhler, fost preşedinte al Germaniei
Joachim Gauck - Presedintele Germaniei
Care sunt atribuţiile prezidenţiale?
Preşedintele Germaniei promulgă legile. Fără acordul său, acestea nu pot intra în vigoare. Cu toate acestea, întrebarea "în ce masură poate el controla cu adevărat procesul de legiferare" este controversată. Pe de o parte, unii sunt de părere că preşedintele controlează doar formal legile adoptate de Parlament. Pe de altă parte, alţii îi conferă şi dreptul de a verifica conţinutul unei iniţiative legislative.
La învestirea în funcţie, Horst Köhler a declarat că doreşte şi îşi propune să fie un preşedinte incomod. De-a lungul mandatului a şi demonstrat că n-a fost vorba de o declaraţie populistă atunci când a refuzat să promulge legea pentru privatizarea companiilor de securizare a zborurilor. La fel a fost cazul şi cu legea accesului la informaţii al consumatorilor.
Puţine graţieri
Prerogativele prezidenţiale includ spre exemplu şi propunerea unui candidat pentru postul de cancelar (şef al guvernului). El numeşte, dar şi destituie, un cancelar în urma unui vot parlamentar şi la fel miniştrii la propunerea cancelarului. În plus, preşedintele Germaniei are şi dreptul de a graţia persoane condamnate.
Ultimul caz a fost încercarea de graţiere a fostului terorist din fracţiunea Armata Roşie, Christian Klar, pe care Horst Köhler a respins-o în anul 2007.
Spre deosebire de SUA, Franţa sau Austria preşedintele Germaniei nu este ales prin vot direct de către populaţie, ci de forul denumit "Adunarea Federală". Aceasta este compusă din membrii Camerei inferioare (decizionale) a Parlamentului german (Bundestag) şi un număr egal de delegaţi din partea parlamentelor regionale germane.
Preşedintele are un mandat de 5 ani, o realegere a acestuia în funcţie nu este posibilă decât o singură dată. Eligibil este fiecare cetăţean german trecut de vârsta de 40 de ani.
Niciodată un al doilea Weimar
Există raţiuni istorice pentru care preşedintele Germaniei are doar funcţii reprezentative. În vremurile Republicii de la Weimar preşedintele avea atribuţii politice extinse, putea anula drepturi fundamentale şi guverna prin intermediul ordonanţelor de urgenţă. Toţi aceşti factori au contribuit decisiv la preluarea puterii de către nazişti.
Villa Hammer Schmidt (Bonn),
Reşedinţă prezidenţială
În Germania de Vest a fost adoptată Constituţia, valabilă şi în ziua de azi, în anul 1949. Aceasta ar fi trebuit de fapt să fie o lege fundamentală tranzitorie, până când fosta RDG avea să se unească, din nou, cu Vestul. Din 3 octombrie 1990 există o singură Germanie unificată, iar constituţia noii Republici Federale s-a născut tocmai din acea soluţie de compromis.
Învăţămintele istoriei - Niciodată o altă dictatură!
Constituţia apără, printre altele, libertatea individului, îi garantează demnitatea şi egalitatea în faţa legii indiferent de rasă, origine, limbă sau religie. În plus, principiul separării puterilor în stat este menit să garanteze că Germania nu va mai fi în veci o dictatură.
A fost construit un stat federalist cu trei niveluri decizionale. Autorităţile centrale şi landurile îşi împart puterea politică şi elaborează legi. Comunele sunt al treilea nivel de decizie, cel mai numeros şi, cu toate acestea, cu atribuţiile cele mai restrânse. Statul şi-a creat şi mecanisme de apărare împotriva manifestărilor extremiste. De exemplu, partide nedemocratice pot fi interzise de pe scena politică. În 1952 şi 1956 au fost scoase în afara legii două partide radical-comuniste. În plus, nu poate accede în parlament orice formaţiune politică, ci numai acelea care au depăşit la alegeri pragul minm electoral de 5% din voturile valabil exprimate.
Constituţia este Legea Fundamentală